Cum

Cum îmi mai doream, copil fiind, ca bananele puse de mama la copt pe dulap sa nu se termine niciodata! Sau ciocolata din camara, ciresele din livada, desenele animate, vacanta mare, seara de Craciun... Sa nu se mai termine, ce vis.

Cum mai alege Dumnezeu sa-si respecte profetii! Cei meniti sa pastreze sintaxa curata între El si muritori - îi lasa mai pe toti cu gura cascata, ba prin burta vreunei balene, ba pe la curtea unor regi nebuni, ba prin pustie, prada foametei.

Cum de profetul Ilie ia totul de bun, desi înca din start ceva nu parea kosher? Pârâul acela dubios de cristalin în vreme de seceta si corbii purtatori de sandvisuri cu carne... Apoi trimiterea pe capul unei vaduve - saraca lipita si pe deasupra si cu un fecior în crestere de hranit.

Cum poate face asa ceva un Dumnezeu care se respecta si ca dovada, da clasa tuturor idolilor din zona?

Cum altfel putea raspunde biata femeia la vederea ditamai profetului cu apetitul antrenat decât: 'vom mânca si apoi vom muri’?

Cum stie Atotputernicul, diplomat, sa se prefaca neputincios de dragul nostru, ca sa ne simtim importanti. Cu alte cuvinte, cum consimte El, dupa spusele lui Grigorie Palamas, 'sa devina partas la inteligenta noastra’, sa ne ia retroactiv drept asociati cu drepturi depline la Facerea lumii.

Cum functioneaza deci conspiratia divina a iubirii? Domnul se preface ca fara noi nu se descurca si trebuie sa porneasca de la ceva preexistent: un pic de faina, niste stropi de untdelemn, cinci pâini, doi pesti, ceva mic acolo...

Cum nu vrea sa ne înspaimânte, alege sa nu ne copleseasca prin cantitati enorme ce ar parea sa se potriveasca unui Dumnezeu Mare, ci mai degraba sporeste ce i-am pus înainte. Adica dispozitia noastra de a participa la mister.

Cum de altfel se petrece si în orice convertire – când totul pare pierdut, miracolul noii vieti se iveste discret, multiplicându-se ad infinitum, aidoma izvorului de untdelemn din camara vaduvei.

Conspiratia divina si lectia de marketing

Mi-a placut mereu vorba Parintelui N. Steinhard potrivit careia Hristos e 'mare boier’, mai ales ca am simtit-o pe pielea noastra începând din primavara încoace, când am lansat cu timiditate o carte mai putin obisnuita – Codul spart al lui da Vinci. Am iesit cu un tiraj de proba de 2000 de exemplare întrebându-ne daca o sa intereseze pe cineva. Tot atunci Cel de sus – Mare Boier – ne-a predat o lectie fundamentala despre marketing, asemanatoare cu patania vaduvei din povestea de mai sus.

Aidoma untdelemnului din camara care nu pare sa se mai termine, vânzarea acestei carti a atins cote inimaginabile – aproape de 30 000 de exemplare când scriu aceste rânduri. Si asta în intervalul aprilie-septembrie. Si asta fara sa facem nimic spectaculos – lansari, reclama agresiva, tam-tam prin presa, etc. Tot ce am facut a fost un act de prezenta. Registrul ironic al lectiei de marketing este total – Dumnezeu a ales ca pretext tocmai o carte aparent vrednica de ocara, care sapa la temelia crestinismului, (Codul lui da Vinci de Dan Brown) ca sa-si reafirme cu tarie identitatea, astfel ca toti sa stie cine este Domnul. A transformat un atac într-un contraatac, sfidând logica lumii si a prefacut o editura modesta si timida într-una curajoasa, curtata azi de marii distribuitorii de carte din tara.

Dumnezeu lucreaza mereu dupa sfânta voia Sa, desi aceasta noua ni se poate parea anapoda – ar fi putut umple ochi camara vaduvei cu bunatati, dar a preferat sa-i picure în fiecare zi câte putintel, ca sa o învete lectia dependentei de Sine. Noi ne-am fi bucurat sa vindem cele 2000 de carti în vreun an sau doi, ca de obicei, dar El a ales sa ne copleseasca, doar ca sa ne învete ca harul se da din belsug, gratis, din partea Casei. Nimeni nu se poate pune cu conspiratia divina a iubirii.

Înaintea unui pahar plin care da peste el si în care înca se mai toarna, e bine sa taci si sa acorzi creditul strategiei de marketing cui i se cuvine de drept, slavit sa fie Numele Sau în veci, amin.