Vremuri s-au scurs si multe s-au petrecut cu Strainul cel ciudat care propovaduia cu putere mare, uimea multimile pe la nunti înmultind vinul si folosea leacuri nestiute împotriva orbirii si nebuniei. Îsi facuse si ucenici, care uneori se întrebau cât îl vor mai urma oare pe acest rabbi Isus, despre care se vorbea în sat ca ar fi un înselator ce se credea Mesia, un nascocitor iscusit de povesti fara cap si fara coada, mereu dispus sa stea la taclale cu vamesi si farisei. Vremea se apropiase, spun cronicarii, si Strainul si-a îndreptat fata hotarât sa mearga la Ierusalim. Dar pe unde? Prin Samaria, un tinut plin de praf, ciulini si de soare arzator pe care galileenii îl evitau facând un mare ocol ori de câte ori aveau de mers în pelerinaj la Ierusalim. Samaritenii le sunt dusmani de veacuri, sunt oameni cu inimile pline de ura, renegati tradatori ai Torei. Rabinii garanteaza ca apa samaritenilor este mai necurata decât sângele de porc si totusi Strainul, cu gâtlejul uscat, îi cere apa unei samaritence cam usuratice spunându-i cum ca El Însusi ar fi apa vietii.

Ucenicii sunt tulburati si scârbiti, ar dori sa se faca nevazuti în pamântul crapat de seceta, sau sa se coboare un foc din cer care sa-i mistuie pe samaritenii nelegiuiti. Tentativa lor de a gasi un loc de odihna nu avusese sorti de izbânda, Strainul pare ostenit, ei însisi sunt la capatul puterilor, iar încercarea suprema se apropie cu pasi repezi. Nu e înca Pessah, sarbatoarea Trecerii, a plecarii evreilor din Egipt, dar totodata si sarbatoarea azmilor si a primaverii, iar la Ierusalim s-a adunat lume multa, oameni veniti de pretutindeni din Palestina, Alexandria sau din Siria. Multimile au un soi de instinct, un soi de fler care le îngaduie sa simta când sta sa se întâmple o furtuna. Se întreaba daca Strainul o sa vina, daca are curajul adevaratei confruntari. Nu au de unde sa stie ca El se afla deja în drum spre ei, venind mereu, gata sa se adauge fara sfiala pelerinilor de-o seama cu dânsul.

Daca Betleemul înseamna vremea venirii si cea a vietii, Ierusalimul este sinonimul plecarii, al mortii, asa cum Emaus întruchipeaza trecerea. Betleemul îi ofera cu generozitate un grajd, iar cei din Samaria nu-l primesc pe Strain, nu vor sa-l întârzie cu gazduirea stiind ca acesta se îndrepta spre Ierusalim. E parca o uneltire a celor multi împotriva Unuia, o fortificare a oamenilor împotriva acestui pelerin strain, o razvratire a bolnavilor împotriva singurului sanatos. Avem de-a face cu o conspiratie a mortii, una ce tulbura mintile ucenicilor care nu pricep ce se întâmpla. Însa, cuprinsi de o spaima tragica, taranii samariteni oarecum intuiesc ca tocmai din aceasta petrecere a Strainului prin tinutul lor blestemat le-ar putea veni într-o zi izbavirea, ca satul lor nu va mai fi niciodata acelasi dupa aceasta întâlnire.

El urma sa patimeasca multe si sa fie în curând omorât, tocmai la Ierusalim, de sarbatoarea Pessah. Dar moartea Lui s-a dovedit a fi doar prilej de Înviere, o celebrare a omorârii mortii si a începutului vietii vesnice. Prin Înviere, Strainul nu revine la viata Sa muritoare, nu-si reia vechile pribegii presarate cu pilde, ci trece dincolo de usi ferecate, trece de moarte, e tocmai Pastele.